''Când avem ceva de spus"

Viitor cert si inevitabil

by admin

Astazi am revenit acasa. Eu am crescut la tara si am avut o copilarie extraordinara. Nu pot sa spun ca nu-mi place viata urbana, forfota cu care te obisnuiesti la un moment dat, diversitatea care izbeste, energia inepuizabila a orasului si oamenii atat de diferiti si atat de interesanti. Are omul o capacitate foarte importanta, cea de adaptare. Astfel m-am adapatat si eu. Am trecut incet de la linistea cu care eram obisnuita si am acceptat zgomotul urban. Si toate lucrurile isi urmeaza directia lor normala: studii, serviciu, prieteni, iesiri. Orasul devine o parte din tine si ti se pare ca asa a fost din totdeanuna.

Dar astazi, dupa o lunga perioada, am revenit acasa. Si acea liniste a copilariei mi s-a impus din nou in suflet. Este linistea padurii de la marginea satului in care am experimentat tot felul de jocuri si pe care o cunosc mai bine decat oricine, este linistea drumului care trece prin sat, a rasaritului si a apusului atat de frumos si de autentic.
Imi dau seama ca mi-au lipsit atat de mult toate aceste detalii, esentiale le-as numi eu. Cat de fericiti suntem noi, cei care am copilarit la tara, care am mancat cirese nu de la magazin, ci din copacul bunicai sau al vecinului, care eram toata ziua la joaca, care legam prietenii, care inventam jocuri (si eram intr-adevar creativi), care ne bucuram de legumele si fructele din gradina, in forma lor naturala, care eram lipsiti de inhibitii si doritori sa cunoastem lumea.

Nu vreau sa fac acum o paralela si sa vorbesc despre marea majoritate a copiilor de astazi, despre modul lor de a vedea lumea, despre jocurile lor sau efectele tehnologiei. Cred ca cu totii ne dam seama cat de mult pierdem de la tehnologii, pe langa confortul si facilitatile pe care le castigam. Ceea ce ma sperie cel mai mult este faptul ca exista acesta probabilitate si ea este indubitabila, cea ca satele noastre vor disparea la un moment dat si impreuna cu ele va disparea acea forma a copilariei despre care povesteam, frumoasa si naturala in felul ei.

Inteleg ca este ceva inevitabil, pentru ca acesta e mersul normal al progresului. Nu stiu cat de rational este, insa aceasta este directia in care ne indreptam. Eu, personal, imi doresc atat de mult ca copiii mei sa guste din aceasta forma a copilariei, sa alerge descult pe afara, sa se bucure de gradina bunicilor, sa cunoasca si sa indrageasca satul si sa aiba o copilarie adevarata.
Ma gandeam la toate aceste lucruri cat admiram apusul mirific acasa, la tara. Cat inspiram adanc aerul proaspat al serii si lasam sa mi se astearna in suflet linistea deplina, colorata in nuante din verdele padurii si azur – auriu. Cat de fericiti suntem noi, cei care putem sa ne bucuram inca de aceste privelisti.

FacebookGoogle+Twitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Blog Despus.ro